N-am murit!

Azi, după ce-am servit la prânz doar o ciorbă, unşpe sarmale şi o bucată dintr-o plăcintă, a trebuit să mă întind oleacă în pat. Cred că nu mă simţeam prea bine, altfel nu-mi explic! Ba, după câteva minute, am simţit cum mă ia aşa, o ameţeală.

Apoi, cred că am murit. Adică, sigur am murit, odată ce lângă mine a apărut un personaj care, după ce mi-a pus nişte cătuşe, mi-a zis că trebuie să-l însoţesc. „La ceruri?”, am întrebat eu. „Vedem noi”, a răspuns ăla enigmatic şi m-a smucit s-o iau din loc. Mi-am privit cu regret trupul (la care abia atunci mi-am dat seama că ţineam), apoi camera, blocul, oraşul, nişte munţi, după care a apărut Europa aşa cum o ştiam după harta geografică atârnată pe peretele clasei a patra, apoi nori…, numai nori, pe urmă – beznă. „Poate că s-au înşelat ăia care m-au învăţat că nu există viteză mai mare ca a luminii”, m-am gândit eu, întorcând privirile către ciudatul personaj care mă însoţea. Era îmbrăcat ca un popă, cu anteriu cenuşiu, pe cap purta o tichie de aia, de-a lor, avea o barbă mare şi o privire posomorâtă. Mă aşteptam să aibă aripi – aşa se zice că au îngerii, dar n-avea.

— Matale sunteţi înger?, am cutezat eu.
— Nu chiar, dar am fost selectat pentru postul ăsta, iar acuma-s în probe – pentru o sută de ani.
— Aha, am zis eu, fără să înţeleg nimic. Da’ înainte ce-ai fost?
— Am fost preot. La Judecata de Apoi m-au prins că luasem banii enoriaşilor fără să dau chitanţă şi au vrut să mă trimită „jos”, dar pentru că am studiile necesare, m-au repartizat la aducerea sufletelor. Clar?
— Clar, am murmurat, tot fără să fi priceput mare lucru.
— Atunci, dă-i bătaie!
— Aş mai avea totuşi o-ntrebare, am îndrăznit eu.
— Dă-i drumu’.
— De ce mi-ai pus cătuşe, că poate nu-s vinovat de ceva şi oricum n-am unde să fug?!
— Fiule, aşa-i procedura. Eu am primit ordin să te duc – te duc. Ai făcut, n-ai făcut, nu-i treaba mea, numa’ judecătorul poate hotărî dacă rămâi legat ori te poţi plimba pe unde vrei.
— Io-te-te, m-am mirat eu. Aşa-i şi pe la noi!…

Personajul m-a privit chiorâş şi n-a zis nimic. Curând, am ajuns la locul de judecată: lume multă, unii îngrijoraţi, alţii mai veseli, mulţi avocaţi cu mantii lungi, negre, în general – agitaţie. Judecătorul stătea în faţa unui soi de poartă şi expedia cazurile iute, fără multă vorbă. Când mi-a venit rândul, m-a întrebat scurt:
— Ce ai de spus în apărarea ta?
— Păi nu ştiu de ce sunt acuzat, am îngăimat eu surprins.
— Toţi sunteţi la fel, a constatat el plictisit. Acuzarea?
S-a apropiat unul şi, răsfoind nişte foi, a spus:
— Păcate grele, Prea-sfinte: minciuni, intrigi, blasfemii, lăcomie, poate şi ceva hoţii…
— Ai dovezi?
— N-am prea avut timp, c-a venit cam repede…
— Liber, a decretat acesta, luând deja dosarul următor.
— Totuşi, a îndrăznit acuzatorul, măcar treij’ de zile, nu se poate să nu fi făcut ceva…
Judecătorul l-a privit scurt pe deasupra ochelarilor şi ăla a tăcut. Dar s-a-ntors spre mine şi a mârâit:Las-că te prind eu data viitoare!”. Şi a făcut semn paznicului meu, care m-a şi împins în jos.

Am început să mă rostogolesc, m-a luat ameţeala, am văzut negru, apoi din nou Europa, munţii, oraşul, blocul şi… am zărit-o pe nevastă-mea, care-i blestema pe ăia de la Ambulanţă că nu mai veneau odată. Când a observat că deschid ochii, s-a răţoit la mine:
— Bine că te-ai trezit, că de juma’ de oră sun degeaba la 112! Altădată să nu mai bagi în tine ca nesimţitul şi după aia să dai ochii peste cap şi să mă sperii în halul ăsta, că plec de-acasă, să ştii!

Aş fi vrut să-i spun ce pătimisem între timp, dar ea a ieşit, trântind uşa. Ce chestie!, am meditat eu cu voce tare. Apoi, cum telecomanda era chiar lângă mine, am deschis televizorul: era „breaking news”, se transmitea de la DNA, unde un nou lot de corupţi era adus pentru cercetări. Merita văzut!

 

 

 

 

 

N-am murit! 100.00% voturi 5 stele

2 Responses to “N-am murit!”

  • ninu spune:

    Zau ca sarabanda asta a impricinarilor, insotita de masuri punitive justificate sau nu, iti da cosmaruri ce pot lua forma unor… vise frumoase. Ce mai, te fac din om – neom! Si cum coruptia n-a fost nici pe jumate eradicata, distractia continua…

  • Ioan Corbu Delahraina spune:

    blasfemie, horror…dar curat adevarat! Totusi…sarmalele erau mici si dichisite in foi de vita, sau mari si labartate, tuflite in frunze de curechi, de au cauzat un asa pocinog?!

Leave a Reply

Zoom
Zoom in Regular Zoom out
Arhive
Cititori în 2018:
117769