Control

Azi am fost oprit de un poliţist de la „rutieră”, pentru controlul actelor. Sau pentru vreun alt scop, pe care nu mi l-a spus – că secretele de serviciu n-au ce căuta în urechile amărâţilor care i se scurg prin faţa privirilor vigilente atunci când este la post.

Erau doi, postaţi în preajma maşinii care îi face pe ei puternici pe stradă atunci când e inscripţionată cum se cuvine. Unul controla deja pe cineva la vreo zece metri mai în faţă, celălalt ridicase vag o mână arătând plictisit spre trotuar – ceea ce transmitea către şoferul vizat indicaţia de a se opri, laolaltă cu binecunoscutul frison produs de o teamă nedesluşită.
De data asta, se întâmplase ca ghinionistul să fiu eu. Am semnalizat grăbit conform regulamentului şi am tras lângă bordură, în spatele Loganului inscripţionat. Dintr-o urmă de respect de sine, n-am coborât umil, cum fac unii şoferi, ci am coborât geamul, aşteptând ca omul legii să se apropie şi să-mi spună ce doreşte.

S-a apropiat agale, ca unul pentru care timpul nu contează atât cât face parte din programul de lucru. Avea aceeaşi viteză cu care părea să se îndrepte spre vârsta a doua. Era un tip destul de solid, pe care uniforma arăta ca abandonată de o croitoreasă neglijentă. Doar şapca aducea oarecum o notă discordantă, părând să facă parte din capul bărbatului, aşa temeinic cum era fixată acolo. Se îndrepta spre mine fără să mă vadă, privind ceţos în continuare la fluxul de maşini, la fel cum un cioban îşi urmăreşte turma să n-o ia la vale.
Ajuns lângă maşină, şi-a recitat prezentarea regulamentară – prea iute ca să fi putut reţine ceva – şi mi-a cerut actele, privind în continuare la trafic. Doar mâna i s-a ridicat în aşteptare, ca semnul de întrebare la finalul unei fraze prea lungi. Cum le aveam pe toate puse bine, la un loc, n-a durat până ce i le-am depus în palmă. S-a apucat să le studieze conştiincios, plimbând ochii versat, dar fără grabă, de la un act la altul.
Era calm şi oarecum plictisit, conştient de importanţa lui şi de forţa pe care i-o asigura funcţia în rândul semenilor. Nu părea om rău, dar nici binevoitor. Deşi gura strânsă arăta că poate fi oricând neîndurător cu cei căzuţi în greşeală, afişa o brumă de omenie, fără să lase loc pentru interpretarea că ar fi şi slab. Avea exact aerul unui om care are de-a face zilnic cu tipi pentru care legea nu prea contează, iar asta nu te face in nici un caz sentimental. Un aer care murdăreşte iremediabil. Aerul unor vechi mănuşi de bucătărie, de care societatea se foloseşte pentru a se curăţa de cei care-i încalcă regulile. Un aer de care – m-am gândit – nu poate scăpa nici acasă, atunci când stă la masă cu nevasta şi copiii.
După ce a terminat de citit, s-a zgâit concentrat o vreme la anvelopele de iarnă pe care, prevăzător, le montasem deja, după care mi-a returnat actele cu un fel de părere de rău şi mi-a zis neutru: „Vă rog să aveţi grijă cum conduceţi”. Apoi s-a îndepărtat vreo trei paşi, lăsându-mă să înţeleg că pot pleca. Nu-l mai interesam, făcea deja semn de oprire, cu aceeaşi lentoare dictată de forţa pe care i-o degaja uniforma, către prima maşină care se apropia.

Cu toate că eram în perfectă regulă, am fost bucuros că am scăpat. Am semnalizat conform procedurii şi am plecat rapid. Dar n-am accelerat prea mult, că uneori după maşina de control „ăştia” mai pun şi un radar, aşa, de-ai dracului…

 

 

Control 100.00% voturi 5 stele

Leave a Reply

Zoom
Zoom in Regular Zoom out
Arhive
Cititori în 2018:
129392