Un vis ca o ţară

Chestia bună cu visele e aia că nu trebuie să-ţi explici niciodată nimic: te visezi pe-o dună cu o cămilă care-ţi molfăie la ureche?; foarte bine, îţi continui drumul, ca să vezi ce-o să se întâmple!

Aşa că eu, când m-am visat stând de vorbă cu domnu’ Cioloş, deşi mergea fiecare cu maşina lui, nu m-am mirat. Eu mergeam cu Dacia aia galbenă, prima mea maşină, iar el cu un Opel gri cu numere de Belgia – şi nu negru cu numere de România, dar n-am întrebat de ce. Mă mira puţin doar faptul că mergeam în satul ăla unde am eu un prieten profesor, care mi se plânsese de curând că i se dărâmă şcoala: de unde să ştie prim-ministrul de aşa ceva?!
Tocmai treceam prin zona industrială de la marginea oraşului şi domnu’ Cioloş s-a interesat de ce nu vopsim clădirile alea mari, cu sute de geamuri sparte. I-am explicat că sunt foste uzine, unde lucrau pe vremuri mii de oameni, care au fost abandonate fiindcă nu produceau nimic modern şi ecologic, iar utilajele au fost vândute la fier vechi. Cine ştie, poate cumpără careva locul, să facă nişte blocuri şi vreun hipermarket. A analizat o clipă răspunsul apoi, găsindu-l pesemne mulţumitor, a dat amabil din cap, cum că a înţeles, şi ne-am continuat goana pe strada pustie.
Ieşisem din oraş, iar în jur locurile se arătau în toată splendoarea pe care apropierea primăverii le-o conferea: câmpuri întinse neatinse de plug, apă băltind, drumuri uitate al căror noroi lucea stins, dealuri brăzdate de adânci ravene create de ploile de-altădată, iar în zare – munţi întunecaţi, ca nişte pete de cerneală maro, punctaţi ici-colo de petele verzi-albăstrii ale copacilor. Văzând lungile fâşii golaşe, vreun austriac pribeag prin zonă ar fi putut crede că sunt pârtii de schi, dar ştiam bine că nu-s decât coline dezgolite în urma defrişărilor! Prin minte mi-au trecut pasaje din Cantemir, Bălcescu şi Vlahuţă, şi am înţeles deodată de ce nu se mai studiază acum în şcoli asemenea texte: ar deruta tânăra generaţie şi i-ar putea da orientări greşite…

Curând, am ajuns în satul cu pricina. Se vedeau deja căsuţe mici, acoperite care cu stuf, care cu „enternită“, înconjurate de garduri pricăjite, cu private pitoreşti în fundul curţii şi copaci presăraţi dezordonat, în care nişte ciori croncăneau alene. Un băietan stând într-un picior pe-un pietroi care răsărea din noroiul de lângă fântână ne privi stăruitor şi rămase în aceeaşi poziţie mult timp după ce trecuserăm prin dreptul lui. Smocuri rare de iarbă verde pictau deja marginile şanţurilor întinse cuminte de-alungul gardurilor. Singurul loc mai animat era o casă nouă, în dreptul căreia se vedea şi un trotuar, cu o curticică ce adăpostea câteva mese elegant împodobite cu umbrele decolorate, la care stăteau nişte localnici. Pe o tablă spoită cu alb şi atârnată de-un pom, câteva litere măiestru încondeiate şi adecvat colorate cu roşu şi negru te informau unde eşti: BARUL LA DORU.
Domnu Cioloş a ocolit grijuliu o baltă din drum, a oprit şi s-a interesat unde e şcoala. Un bărbat cu o barbă neguroasă s-a ridicat imediat şi l-a lămurit cu vorbe uşor împleticite (de emoţie) şi gesticulând elocvent cu halba:
— E mai încolo, domnu, pă deal, da’ nu puteţi ajunge cu maşina…, că e clei mare…, după ce treceţi de curbă lăsaţi-o pă dreapta şi luaţi-o pă jos!
Domnu Cioloş a mulţumit îndatoritor şi s-a urcat la volan, plecând. Eu, după el. Am trecut de curbă, am oprit, dar până să cobor l-am pierdut pe domnu Cioloş: nişte tipi apăruţi nu ştiu de unde l-au luat să-i arate spitalul, unde-s probleme mai mari ca la şcoală, şi dus a fost. Ba cineva mi-a spus că nu la spital se dusese, ci la muzeu, care stătea să se dărâme!

…Am pornit spre şcoala amicului meu, dar pe drum au apărut nişte cai imenşi, ca de plumb, cu ochelari negri, care se zbăteau să scoată din noroi o căruţă cu coviltir. Nişte tipi mărunţei, cu mâinile în buzunare, se agitau fără rost, iar de pe margine, nişte personaje cu pelerine dădeau de zor indicaţii, privind în nişte dosare şi vorbind la telefon. Era un circ întreg, dar am observat că asta nu împiedica traficul – pe alături treceau de zor un fel de vagoane cu ferestre luminate, trase de cai eleganţi, care păşeau de parcă nici nu exista noroi pe jos! Un bărbat care avea pe el doar nişte pantaloni cu bretele încrucişate s-a oprit lângă mine, a privit o vreme, apoi m-a întrebat dacă n-am o ţigară. N-am apucat să-i răspund: cineva dintr-un asemenea vagon i-a aruncat un pachet întreg iar omul, după ce l-a ridicat, a început să fugă în urma vagonului. Am observat că mulţi alţii fugeau şi curând au dispărut în zare.
Apoi, liniştea s-a aşternut peste sat. Am încercat să aflu unde e spitalul, sau muzeul, însă rarii trecători nu-mi răspundeau: mă priveau uimiţi şi-şi vedeau de-ale lor. Am vrut să continui drumul spre şcoală, dar n-am putut, noroiul era prea mare şi simţeam că mă afund fără ieşire. Am început să mă zbat disperat şi… m-am trezit.

Năuc o vreme, am început să pricep că fusese doar un vis şi că, de fapt, totul în jur decurgea normal. Se auzeau tramvaiele trăncănind goale pe sub ferestre, vâjâitul maşinilor, iar undeva – sirena poliţiei. Începea încă o zi obişnuită.

 

Un vis ca o ţară 100.00% voturi 5 stele

Leave a Reply

Zoom
Zoom in Regular Zoom out
Arhive
Cititori în 2017:
89275