75 de zile

Tot mai des în ultima vreme, amici, foşti colegi şi chiar unii necunoscuţi care, pesemne, mai zăboveau asupra acestui blog, mă întreabă de ce, de la un timp încoace, nu mai adaug decât foarte rar câte ceva — gânduri fugare despre câte se petrec în jur.

 

Un motiv ar fi că se întâmplă multe, e drept, dar nu mă văd în stare să le descâlcesc înţelesul deplin, în context mai larg, aşa încât n-aş face decât să mă adaug inutil cohortelor de „părerişti” care nu provoacă dezbateri, ci doar reacţii nervoase ale eventualilor cititori greu de clintit dintr-ale lor.
De altfel, sunt conştient şi de faptul că, retras din rândurile celor care se zbat zilnic să înfăptuiască sarcinile încredinţate de alţii, convinşi că e singura cale de a trăi, am pierdut oarecum şi contactul cu lumea înfometată de mai mult şi mai bine.
Treptat, m-am izolat într-un fel de downshifting — cum se cheamă acum, în veacul de faţă, filosofia celor care aleg traiul simplu, bazat doar pe ce-ţi este de-ajuns ca să trăieşti  — şi nu pe lauda cu ce-ţi prisoseşte, pe ce-ţi place să faci — şi nu pe ce-ţi rupe oasele ca să ai cu ce te mândri, pe legătura cu cei apropiaţi —  şi nu cu cei care planifică minutele pentru a stoarce din tine tot ce poţi da.
…Acum vreo douăzeci de ani, când poate doar noaptea, înainte de a aţipi, mă puteam gândi oleacă şi la mine, am avut buna ideie de a cumpăra un loc undeva, sub pădurea ce acoperă un deal aflat nu chiar departe de oraş. Mult timp am fost singur acolo; între timp, casele din sat au mai avansat, ba şi alţi „venetici” au gândit ca mine, aşa că m-am ales cu vreo doi vecini care, din fericire, iubesc şi ei liniştea şi izolarea.
Iniţial, am avut o singură ambiţie: să-mi fac cu mâinile mele o casă, iar locul să fie plin de copaci (nu pomi fructiferi, ci brazi, sălcii, mesteceni şi alte soiuri, mai exotice) şi de flori. Ajutat de câte-un amic, mai ales de familie şi uneori chiar singur, sâmbătă de sâmbătă am fost acolo robotind, şi sunt convins că numai asta m-a ajutat să fac faţă zbaterii cotidiene legate nu atât de facerea şi vânzarea ziarului, cât de asigurarea resurselor (bani pentru salarii, impozite, hârtie, întreţinerea tipografiei şi atâtea altele). Încet-încet, mi-am asigurat necesarul de scule, am învăţat tot felul de meserii, am greşit şi am reluat sumedenie de lucrări, am zidit, am vopsit, am sudat, am tăiat, am sfredelit, am săpat, am cărat sute de roabe cu pământ, am plantat zeci şi zeci şi zeci de plante care la început nu s-au prins, am făcut şi desfăcut tot felul de chestii care acum mi se par simple. Azi nu mă pot mândri cu o casă care să fie terminată ori cu o curte care să arate cum aş vrea (deşi i-am schimbat complet configuraţia), dar nici nu pot spune că-mi pare rău (copacii care s-au prins arată fantastic, mulţi trec de 2o de metri, iar de pe dealul de vizavi, cel pe care orăşenii merg la sfârşit de săptămână pentru a-şi pune pătura „la iarbă verde”, se vede o pată stufoasă la marginea pădurii, nici nu se mai zăreşte acoperişul casei).
Am avut şi am multă treabă şi, în fond, asta contează! Iar de câţiva ani, mi-am mai găsit o ocupaţie, căreia îi dedic puţinii bani disponibili şi tot timpul: grădinăresc!
Cum eu mi-s băiat de la oraş, care n-are nici măcar o rudă la ţară, am procedat la fel ca şi în cazul celorlalte treburi: documentare pe net şi din cărţi, experimentare, greşeli şi… de la capăt! Din cauză că iniţial n-am avut asemenea preocupări, a fost greu (din cauza copacilor) să găsesc un loc propice: abia dacă am putut alege câţiva metri pătraţi, pe care au crescut, vai de capul lor!, câteva fire de roşii luate din piaţă şi nişte pătrunjel. Dar am progresat: locul e cam tot ăla, dar acum îmi produc singur răsaduri (roşii heirloom, se înţelege!) şi toată vara am cu ce mă lăuda, iar cei doi nepoţi (care deocamdată n-au depăşit în înălţime tufele de trandafiri!) pot gusta ceva mai bun decât de la hipermarket. Iar anul viitor va fi şi mai bine — am de gând să fac o altă distribuţie a locului, am descoperit permacultura, compostul abia aşteaptă să fie folosit, am procurat aţă specială pentru palisare şi nişte unelte noi, etc.
Abia aştept să treacă timpul şi să se facă primăvară! Mai sunt doar vreo 75 de zile şi, sunt convins!, se va încălzi. Asta înseamnă că peste vreo lună jumate pot însămânţa răsadurile (am citit despre noi metode folosite de alţii, şi vreau să experimentez şi eu).

…Aşadar, pot spune că sunt în trend, m-am scufundat în downshifting şi-mi vine greu să scriu aici tot felul de păreri care oricum n-ar fi altele decât ale majorităţii: când ai greutatea unui ziar în spate, astfel de idei le pot confirma cititorilor părerea că judecă bine şi-i pot mobiliza; de pe un blog, ce rost ar avea?! Sigur, mai primesc încă solicitări de a scrie la ziare, dar le refuz: parcă mă simt mai bine între ai mei şi retras în lecturile mele şi cu treburile mele.

P.S.În căutare de viaţă mai bună, numeroase rubedenii de departe ori oameni despre care aveam cunoştinţă au împuşcat fuga peste hotare. Mulţi, fiind tineri, nici nu aveau cine ştie ce meserii, dar sunt şi medici, ingineri şi profesori. Fiecare s-a descurcat cum a putut. Unii s-au dus slugă la dârloagă, alţii au propăşit. Unul, actor de formaţie, şi-a făcut o firmă de construcţii şi o duce bine, chiar în capitala Uniunii Europene. Un fost coleg din presă, om cu real talent de reporter, a ajuns pietrar căutat undeva, pe ţărmul Mediteranei. Cineva, plecat taman în Scoţia, s-a însurat cu fiica patronului, e ditai fermierul şi rar de tot îi mai vine să înjure româneşte oile care nu i se subordonează. Chiar adineaori am aflat că altul, care a izbutit după zbateri de mulţi ani să promoveze până în funcţia de înaltă răspundere de… şef al pazei la un club, a devenit tată. Încă un cetăţean al Planetei va face, cândva, o călătorie la capătul lumii, de curiozitate, ca să vadă locul unde i-au trăit cândva bunicii dinspre tată. Câţi ca el, câţi ca ei…

 

75 de zile 100.00% voturi 5 stele

Leave a Reply

Zoom
Zoom in Regular Zoom out
Arhive
Cititori în 2017:
89268