Adevărul rămas în urmă

Dacă vă mai amintiţi, reputatul Oxford English Dictionary (OED) a ales drept cuvânt al anului 2016  expresia „post-adevăr”, definită ca „fiind în relație cu sau denotând circumstanțe în care faptele obiective sunt mai puțin influente în crearea opiniei publice decât apelurile la emoție sau credințe personale”.

Am convingerea că sintagma a fost aleasă ca urmare a celor două momente care au zguduit lumea anul trecut: referendumul din 23 iunie privind Brexit-ul, şi alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al SUA, la 8 noiembrie. Probabil că mai ales prima întâmplare a zgâlţâit venerabila instituţie şi a scos-o din obişnuinţele căpătate în mai bine de 150 de ani de existenţă, fiindcă ar fi putut emite această caracterizare încă de la finele deceniului opt al veacului trecut, după schimbarea dramatică a reliefului politic al lumii, care n-a avut deloc la bază… etalarea adevărului şi numai a adevărului! Iar exemple se tot pot da, ele coborând în istorie până la adâncimi care ne dau frisoane. Chiar dacă despre aceste lucruri se discută demult, se poate conveni totuşi că amintitele evenimente de anul trecut au impus constatarea OED în conştiinţa publică, laolaltă cu recunoaşterea rolului decisiv jucat de actualele mijloace de comunicare în masă.resize1
Dezvoltarea într-un ritm greu de anticipat chiar cu puţini ani în urmă a internetului şi a rețelelor de socializare, paralel cu dezvoltările în domeniul  telefoniei mobile, au schimbat complet multe aspecte ale vieţii sociale, dar şi felul în care se face politică. Dezvoltarea rețelelor de comunicare a permis oricui să aibă o opinie pe care s-o impună în fața celorlalți, fără vreun filtru, iar opinia cuiva poate deveni mai importantă decât faptele!
Nivelul atins de tehnologie dă cetățenilor puterea nemaiîntâlnită de a comenta prompt evenimentele, de a răspunde instantaneu la deciziile sau propunerile politicienilor, de a-şi manifesta nemulțumirile, de a adera la idei sau grupuri. Astăzi, Instagram, Twitter sau Facebook au o audiență mult mai mare față de mijloacele media convenționale, iar guvernanții dezvoltă o relație directă cu cei guvernați. Mai mult ca oricând în istorie, oamenii urmăresc surse care le alimentează opiniile (iar deseori aceste surse au în spate interese clare — să ne amintim de „postacii” lui Udrea…), votând ori acţionând în diverse împrejurări aşa cum li s-a sugerat din puncte de influenţă bine structurate, cu convingerea că o fac din proprie voinţa.

Preşedintele Trump va rămâne în istorie ca unul dintre cei mai abili manipulatori. Folosind unele evenimente care s-au petrecut ulterior pentru a justifica afirmaţii pentru care nu a adus niciodată dovezi, el a transformat deseori neadevărul în adevăr post-factum, fiind primul preşedinte apărat nu de forţa exemplului personal, ci de cea a postărilor sale pe Twitter. El poate fi citat în aproape orice referire la acest concept, prin exemple edificatoare, ce fac deja carieră în toată lumea. Preşedinţi, premieri, miniştri de externe ori şefi de partide nu se mai obosesc să facă declaraţii publice, ci postează pe Facebook scurte note abil pregătite de consilieri specializaţi. Acestea justifică anumite măsuri, pregătesc terenul pentru altele, au capacitatea de a destabiliza convingerile oponenţilor ori catalizează detenta mişcărilor din pieţele publice. Avem la îndemână suficiente exemple pentru a ne asigura că şi România este temeinic înscrisă pe acest traseu periculos.

Se ştie că în general oamenii aud doar ce vor să audă; prin urmare, majoritatea se informează doar din surse care le împărtăşesc opiniile. Pe fondul crizelor, al nemulţumirilor extinse, al adâncirii decalajelor dintre bogaţi şi săraci, al temerilor legate de viitor, este tot mai greu să schimbi părerea cuiva, dacă persoana respectivă nici măcar nu vrea să îți asculte argumentele. Această rigiditate a opiniilor, frecventarea aceloraşi televiziuni, ziare ori site-uri, discuțiile doar cu persoane cu vederi similare, au redus dezbaterea publică la o simplă repetare lipsită de fond a ideilor, la dispute sterile, în care se angajează părţi ale populaţiei, uneori milioane de cetăţeni,  doar pe baza unor informaţii venite din direcţii pe care unii sau alţii le cred credibile şi corecte. Este suficient să observăm că aceleaşi personaje întreţin, seară de seară, discuţiile din platourile diferitelor televiziuni, pentru a ne pune semne de întrebare cu privire la obiectivitatea informaţiilor şi a comentariilor! 
Mai grav e faptul că cei care chiar încearcă să distingă fapte reale în noianul de ştiri rareori corect documentate (dar deseori scrise execrabil!) întâmpină mari greutăţi şi adoptă multe informaţii nu adevărate, ci doar prezentate mai veridic şi, mai ales, repetate obsesiv. Dacă repeţi o minciună de suficiente ori, ea va deveni adevăr, spunea George Orwell. Exemplul Brexit-ului ne este la îndemână. Şi astfel, mulţi cetăţeni, sătui de spectacolul grotesc la care asistă, îşi declară dezinteresul faţă de politică, de participarea la viaţa publică, la scrutine etc. Iar alţii (inclusiv politicienii, dar ei o fac fiindcă „aşa e rolul”) combat asemenea poziţii, cu argumente pe care nici ei nu le mai cred, probabil!

Expresia „post-adevăr” (post-truth) a marcat puternic discursul public al politicienilor, dar a afectat profund şi spațiul mediatic. Şi nu mă refer aici la mijloacele moderne, cum ar fi telefonia mobilă (smartphonurile sunt demult unelte de influenţare redutabile) sau internet — vast câmp de luptă prin diverse „tranşee” (aşa-zisele canale de socializare, site-urile declarat politice, cunoscutele forumuri sau blogurile), ci şi la presa scrisă „tradiţională“ (câtă mai este…), la radiouri şi, desigur, la televiziune.
Mult timp, am crezut că într-o lume în care populismul, manipulările şi dezinformarea merg mână în mână, presa îşi va adăuga rolului activ de „câine al democraţiei”, şi pe acela de gardian al fluxului informațional. Ei bine, nu se mai întâmplă aşa! Presa tradiţională, copleşită de probleme financiare, minată de concurenţa neloială, pe care n-o interesează decât obiective politice  de etapă, nu mai poate face faţă: din momentul în care cele ventilate de social media ajung în media tradiţională, iar aceasta nu are un filtru, în momentul acela devin ştiri credibile, fiindcă nimeni nu mai are timp să le verifice. Iar lumea le crede, fiindcă le vede şi le aude peste tot!
La intrarea în presă, am învăţat vechi şabloane gazetăreşti (ştirea trebuie verificată din trei surse, respectul pentru adevăr etc), mi s-a spus că „minciuna are picioare scurte” şi că încrederea cititorilor este singura care poate asigura viitorul unui ziar. Numai că acum „minciuna are picioare scurte” are înfăţişare nouă, mai ales în politică: nici adevărul nu are picioare mai lungi. Jurnalistul de azi nu mai seamănă cu cel de acum 20 de ani şi este încă în rapidă evoluţie, odată cu transformările vehiculelor informaţiei. Fluxul informaţional trece pe lângă redacţii, este la îndemâna tuturor, ba chiar îi invită pe toţi să-l amplifice. Şi oamenii fac asta cu entuziasm, fără prea multă grijă la formă şi, mai ales, la adevăr, beneficiind în multe cazuri de o audiență mult mai mare față de mijloacele media convenționale.
Scăpată de sub orice control intermediar al oamenilor de meserie (câți or mai fi rămas…), presa — în tot mai diversele ei forme — e plină de ştiri false, cunoscutele fake news: articole cu titluri bombastice, scandaloase ori ridicole, care prezintă fapte minore drept întâmplări incredibile, lucruri nesemnificative drept evenimente majore, populisme tembele, prostii sau, pur şi simplu, minciuni etichetate drept breaking news. Partea tristă este reprezentată de audiența acestor veritabile flagships ale post-adevărului, care sunt crezute şi diseminate masiv, contribuind la extinderea superficialităţii, inculturii şi prostului-gust, la discreditarea bunului-simţ şi a obiceiurilor frumoase, a limbii literare, a tradiţiilor şi manierelor civilizate. Suntem în era fake news, a extremismului, a conspiraţiilor şi a propagării de informaţii-bombă fără niciun filtru etic, în care aşa-zişii formatori de opinie din online, în fond simpli mercenari digitali ascunşi adesea în spatele unor pseudonime, emit fără teamă absolut orice. Trăim în epoca în care adevărul alternativ nu este o problemă, atâta vreme cât el slujeşte democraţiei online, adică unei mize politice! Să ne amintim tabloul ultimelor alegeri de la noi…

Fără îndoială, efectele acestei stări de lucruri se vor vedea tot mai mult în perioadele ce vin, devenind o componentă a globalizării, care netezeşte diferenţele culturale actuale şi în care sentimentele rudimentare vor lua locul faptelor, creionând o altă lume, la porţile căreia încă ne aflăm.  Deocamdată, această lume îşi caută drumul spre o nouă epistemologie, iar America pare să arate direcţia, în timp ce Vechiul Continent mai aşteaptă, dar preia pe nemestecate exemple de peste Ocean. Aşa se explică faptul că mulţi oameni politici ori de stat din UE, bunăoară, sunt într-o relaţie complicată cu adevărul, revărsând o grămadă de gafe, bâlbe, retractări, ezitări si decizii eronate. Din câte am apucat să citesc, se pare că personaje ca directorul FBI, James Comey, creator al conceptului „adevărului hiperbolizat“ (în cartea sa The art of the deal), punctează cel mai bine ce se întâmplă:  el afirmă deschis că marile mase ale unei naţiuni sunt mult mai coruptibile în natura lor emoţională decât în cea voluntară, iar în natura lor primitivă şi simplistă sunt mai pregătite să cadă victima unei minciuni mari decât a unei minciuni mici.

Cu alte cuvinte, pentru cei care ne conduc, reţeta e simplă şi deja verificată: o fi adevărat adevărul, însă neadevărul funcţionează mai repede şi mai bine. Într-o lume care măsoară orice în grade de eficienţă, nici nu trebuie mai mult…

 

Adevărul rămas în urmă 100.00% voturi 5 stele

Leave a Reply

Zoom
Zoom in Regular Zoom out
Arhive
Cititori în 2017:
89274