O simfonie în gri

Sunt locuri în lumea asta unde linia de tren face câte o voltă largă, astfel că din mersul garniturii poţi privi tot arcul mişcător, în impresionanta lui desfăşurare. Uneori, şi şoseaua urmează acelaşi traseu, parcă pentru a sublinia faptul că, atunci când au construit măreţul ansamblu, oamenii au vrut să ocolească ceva important — poate era acolo vreo mlaştină, poate era un izlaz ce nu putea fi despărţit brutal, poate era locul cuiva care n-a vrut să fie deranjat, ori poate că pe timpuri acolo era un codru de nepătruns, pe care drumul l-a ocolit şi aşa a rămas şi după repetate modernizări… Sau poate a fost doar jocul imaginaţiei unui arhitect inspirat, dornic să ofere viitorilor călători şi altă imagine decât nesfârşita trecere a colinelor înierbate, pe care pâlcurile de vegetaţie închipuie mereu şi mereu alte mici coline a căror succesiune dă impresia că aleargă după norii care stau pe loc? Cine ştie…

Asemenea gânduri îmi treceau prin minte privind pe mica fereastră a trenului care înghiţea harnic kilometrii; el, trenul, avea de gând să ajungă la Londra (şi urma s-o facă, în cursul nopţii); eu, mai puţin îndrăzneţ, îmi propusesem să merg doar până la Swindon, de unde, cu sprijinul vreunei trăsuri, năzuiam să străbat distanţa până într-o mică localitate din apropiere, unde urma să mă întâlnesc cu un vechi prieten, pe a cărui ospitalitate mă bizuiam pentru următoarele câteva zile.

Nu eram singur în compartimentul îngust: la Grittenham urcase un domn uscăţiv, între două vârste (dar parcă ceva mai aproape de cea de-a doua), serios, care avea aerul unuia ce fusese chemat de institutor să audă ce pozne a mai făcut băiatul lui. Avea o faţă foarte interesantă: complet galbenă de la natură, bine acoperită de o podoabă capilară complicată — doi favoriţi respectabili care coborau destul de mult, dar se opreau respectuoşi pentru a face loc, după un spaţiu galben migălos determinat, pentru două imense triunghiuri stufoase ce porneau dinspre mustăţile subţiri, îngrijit tunse, şi se opreau undeva pe gâtul bine aşezat în gulerul înalt al cămăşii sale strâns ţinut în poziţia respectivă de un nasture strălucitor, sub care atârna o lavalieră; se înţelege din sumara descriere de mai sus că cele două triunghiuri nu se întâlneau niciodată, fiind despărţite de o brazdă iremediabilă ce descoperea şi bărbia. Cum îşi scosese pălăria Derby, prima impresie, privindu-l, era aceea a unei lămâi precis aşezate pe nişte smocuri de câlţi gri, dar asta ar putea fi o exprimare incompletă şi prea puţin măgulitoare pentru personajul respectiv, fiindcă doi ochi sfredelitori compensau imediat priveliştea, conferindu-i personalitate. În rest, simpaticul domn în cauză era o simfonie de gri: redingota dumisale, care nu-şi putea permite să aibă vreo cută, era gri, la fel ca şi nădragii din denim care se vedeau mai jos de vestă şi care se terminau într-o pereche de încălţări gri, cu ghetre gri, of course. Nu lipsea (nici nu s-ar fi putut) o umbrelă gri, pe care omul o ţinea cu mare atenţie, privind din când în când spre geanta (de prisos să spunem ce culoare avea!) depusă alături cu o grijă care mi s-a părut a fi cam exagerată.

Cum domnul stătea nemişcat şi singura sa preocupare părea doar aceea de a rămâne cât mai demn atunci când, în mersul său nestăvilit, vagonul se mai zgâlţâia, am continuat şirul gândurilor, trecând la amicul meu John şi mai ales la verişoara lui, Miss Mary, ale cărei rotunjimi îmi trezeau dulci amintiri, când îl auzii pe proaspătul meu companion:
– Splendidă dimineaţă!
– Da, nici urmă de nori.
– E o vreme excelentă pentru orz.
– Şi pentru rapiţă, am încercat eu să fiu amabil.

Considerând, pesemne, că introducerea a fost făcută, continuă:
– De vreme ce suntem nevoiţi să împărţim pentru o vreme spaţiul acestui compartiment, permiteţi-mi să mă prezint: Herbert Dixon, Esc., maior în retragere şi posesor al unei mici proprietăţi moştenite în apropiere de Brinkworth Wiltshire. Călătoresc singur spre orăşelul Beckenham, aflat la sud-est de Londra, după cum probabil ştiţi, pentru a solicita o întâlnire cu Sir Charles Darwin, ilustrul savant despre care, cu siguranţă, aţi auzit. Sper din inimă să-şi amintească de umila mea persoană, şi să aibă bunăvoinţa a mă primi. Trag nădejde să-i atrag atenţia cu o seamă de studii pe care chiar domnia sa mi le-a sugerat şi pe care, la rândul meu, le consider importante pentru progresul ştiinţelor, cel puţin al celor naturale.

Terminându-şi succinta prezentare şi raportul asupra călătoriei, personajul îşi coborî privirea spre mănuşile dumisale (ar fi deplasat să precizez că erau de asemenea gri?), căutând grijuliu vreo cută ce s-ar fi produs în timpul tiradei. Cum acestea se prezentau în continuare impecabil, ridică ochii, aşteptând replica mea, căci părea foarte dornic de conversaţie. Deşi luat cam prin surprindere, mi-am dres glasul tuşind cuviincios şi am spus:
– Bănuiesc, domnule, că motivul vizitei dv va fi suficient de serios pentru a trezi interesul marelui om!
– Ei bine, da, sunt convins, mai ales dacă se va apleca asupra rezultatelor cercetărilor care m-au făcut să mă aventurez la o asemenea călătorie!
– Vă cred!

Încurajat pare-se de atenţia mea, distinsul gentleman continuă:
– Ei bine, vă asigur din capul locului că nu sunt un pasionat al descoperirilor ştiinţifice, dar îi respect pe cei care au o asemenea îndeletnicire nobilă. Presupun că se poate câştiga suficient din asta.
– Da, sunt de aceeaşi părere.
– Ei bine, povestea apropierii mele de o asemenea lume începe acum trei ani, când Sir Darwin a întreprins o vizită în ţinutul nostru, la invitaţia lordului Brinkworth, presupun. Trebuie să vă mai spun, domnule, că modesta mea proprietate se mărgineşte oarecum cu o pădure ce se află pe domeniul lordului. Iar acesta, în marea sa bunătate, îmi permite accesul acolo, ştiind probabil că un fost soldat este suficient de disciplinat pentru a nu încălca regulile stabilite.
– Desigur!, am încuviinţat eu sfios, dar personajul păru să nu mă bage în seamă.
– Ei bine, într-o frumoasă dimineaţă, pe când mă plimbam pe acolo, într-un desiş am dat peste un domn venerabil, care părea să studieze nişte huhurezi — ocupaţie foarte onorabilă, despre care ştiam că a născut o veritabilă pasiune, mai ales în rândul clasei bogate. Aşa că nu m-am mirat. Ei bine, m-am apropiat cu grijă, să nu sperii vietăţile care zburau fără grijă pe-acolo, şi l-am salutat, prezentându-mă totodată. Am primit un răspuns pe măsură şi trebuie să recunosc că, pe loc, nu mi-am dat seama de legătura dintre numele său şi celebrul personaj pe care-l reprezenta. Abia pe urmă, discutând despre una şi alta, am avut această revelaţie, pe care am avut grijă să n-o ascund!
– Fireşte…
– Ei bine, cum măreţul om binevoise să se aplece asupra studiului naturii din zona noastră, iar asta urma să-l preocupe cel puţin o săptămână, i-am declarat pe loc că voi sta în tot acest interval lângă domnia sa! Fireşte, i-am promis să nu-l incomodez — sper că v-aţi dat seama că sunt un om tăcut. Mi-am exprimat deschis intenţia de a-l ajuta, dacă de pildă are neajunsuri în străbaterea unor locuri periculoase (eu însumi am avut destule în campaniile la care am luat parte), fiindcă părea a fi oarecum suferind, dar mai ales dorinţa de a afla cât mai multe despre ştiinţa asta despre care nu ştiam nici o iotă, cu toate că — sper că aţi remarcat asta — nu sunt un ignorant oarecare!
– Oh, sigur că nu…
– Ei bine, continuă netulburat omul din faţa mea, m-am ales cu un răspuns care pe moment m-a durut, dar care apoi mi-a dat aripi – acele aripi care m-au adus şi la drumul de faţă, dacă mă pot exprima astfel!
– Cum aşa?
– Ei, bine, o să vedeţi imediat. Când am făcut acea propunere entuziastă, Sir Darwin m-a refuzat – chiar tăios şi suficient de explicit! Părea mai degrabă dornic de linişte şi solitudine. Vă închipuiţi ce întristat am fost, mai ales că, în general, găsesc destul de greu parteneri de discuţii, nu ştiu de ce. Dar simţind probabil că sunt un om sensibil, bunul savant a adăugat imediat că ar avea pentru mine o altă propunere, care ar putea să-mi pună în valoare atât calităţile fizice — care trebuie să fiţi de acord că mă reprezintă, dar şi însuşirile căpătate într-o viaţă de luptă şi marşuri dedicate ţării şi Coroanei.
– Extraordinar, exclamai eu.
– Ei bine, continuă domnul în gri fără să pară că m-a auzit, Sir Darwin mi-a sugerat următoarea trebşoară: cum în ţinutul nostru sunt foarte multe albine, ar dori ca eu să încep a le studia îndeaproape, iar rodul observaţiilor să i le trimit lui!
– Nemaipomenit!
– Într-adevăr, mi-am dat seama pe loc ce sarcină impunătoare mă aştepta. Trebuia să aflu şi să notez fiecare colonie, să determin câţi membri are, cu ce se ocupă fiecare, ce drumuri fac, ce flori vizitează în fiecare anotimp… ei bine, treburi aproape milităreşti, tocmai pe măsura mea. N-am înţeles prea bine la ce folosesc, dar Sir Charles m-a asigurat că îmi va explica, imediat ce voi fi gata. Mi-a sugerat să las deocamdată pădurea, ba chiar să încep din partea cealaltă, de la vreo opt mile depărtare, şi cu asta ne-am despărţit.
– Formidabil!
– Ei bine, continuă vecinul de compartiment impulsionat de intervenţia mea, ne-am despărţit şi chiar de a doua zi am purces la treabă. Nu vă pot spune în amănunt cât de migăloasă s-a dovedit a fi munca asta: poate doar bătrânul Homer să fie capabil s-o descrie! Eu mă voi mărgini a spune că a durat aproape doi ani (la vară se vor împlini), iar roadele sunt cuprinse în peste trei sute de file îngrijit scrise pe ambele feţe şi atent corectate, pe care le am chiar aici — şi omul bătu mândru în geanta despre care mi se pare că am avut grijă să pomenesc la începutul acestor rânduri. Abia aştept să ajung la reşedinţa din Down a domnului Darwin şi să-i povestesc în amănunt prin câte am trecut. S-ar putea să-mi ia mai mult de o zi şi o să vă explic îndată de ce!

Din fericire, n-a mai fost cazul: trenul se zgudui brusc şi începu să încetinească. Pe fereastră se puteau zări defilând tot mai încet copaci, apoi tufişurile atent tunse din faţa primelor case din Swindon, ceea ce însemna că ajunsesem la destinaţie.
– Trebuie să cobor, îi spusei eu cam precipitat maiorului înveşmântat în gri, care desfăcuse geanta şi se pregătea să-mi expună, cu argumentele imbatabile ale cifrelor, rezultatele studiului său. Înspăimântat de o aşa perspectivă, mi-am înşfăcat bucuros geanta de călătorie, jacheta, pălăria şi, deschizând iute uşa compartimentului, am coborât, deşi trenul abia se oprea. „Ei bine…”, am apucat să aud în timp ce făceam paşi grăbiţi pe lângă vagon, dar n-am mai răspuns. Am făcut un semn vag cu mâna spre silueta gri ce părea să acopere dreptunghiul ferestrei şi, strecurându-mă printre călători şi gură-cască, am cotit la stânga, spre ieşirea din gară.

Acolo, mi-a atras atenţia un băietan zgribulit, cu o şapcă prea mare pentru el, care ţinea sub braţ un teanc de ziare. M-am scormonit în buzunar după mărunţiş, am găsit un bănuţ pe care i l-am aruncat băietanului, care mi-a întins un exemplar din Times. Fugar, mi-am aruncat ochii pe prima pagina, şi am simţit cum mă străbate un frison rece, la vederea unui titlu subliniat, care anunţa fără echivoc: „Sir Charles Darwin a murit”. Am străbătut înfiorat primele rânduri: „Miercuri, 19 aprilie 1882, la reşedinţa sa din Down House, de lângă Beckenham, în  Bromley-Kent, după o îndelungată perioadă de suferinţe, a decedat renumitul naturalist şi geolog Sir Charles Robert Darwin, Fellow of the Royal Society, the Royal Society ‘s Copley Medal ş.c.l., autorul faimoasei opere Originea speciilor. Aflăm că marele dispărut va fi înmormântat la cimitirul St Mary din localitate, dar se pare că există deja numeroase cereri populare şi chiar parlamentare   pentru ca trupul acestuia să fie dus la Westminster Abbey, alături de Sir Isaac Newton…” 

Brusc, mi-a răsărit în memorie silueta gri a domnului Herbert Dixon, Esc. şi mi-am dat seama de inutilitatea măreţului său demers! Am dat să mă întorc spre peron, dar m-am răzgândit iute: cum viitorul ştiinţific al albinelor din Wiltshire fusese pecetluit de soarta nemiloasă care-l trimisese în liniştea eternă pe cel căruia îi era destinat, am socotit că era de preferat să-l las pe bravul gentleman să caute, cât mai departe de mine, un alt destinatar al atentelor sale observaţii. Cum Sir Darwin izbutise să se sustragă până la capăt, nu vedeam de ce n-aş fi încercat şi eu!

 

 

 

 

O simfonie în gri 100.00% voturi 5 stele

2 Responses to “O simfonie în gri”

  • Ioan Corbu Delahraina spune:

    Multa sanatate si toate cele bune va doresc dom’sef! Absolut intamplator am dat peste blogul dvs. De alfel cu modestele mele abilitati in IT, rareori navighez. Eu banuiesc ca dl Herbet Dixon trebuie sa fie neaparat var primar cu mos Goriot. Ce sa spun… atmosfera, eruditie, imaginatie, scriere de gazetar sef! Simpatic acest domn Herbert, cred ca m-as fi inteles cu el, eu ca apicultor incepator la 65 de primaveri si care ma invart printre vietati de curte, pasari, iepuri, vreo 20 de pisici…, vai de capul meu! Cred ca mi-ati ghicit adevarata identitate. Cu stima. I.B

    ***
    Da, v-am recunoscut, cu surpriza si incantare! Doar ca ceva mai tarziu, fiindca, dupa mai bine de 10 ani de cand imi astern ganduri pe acest blog, am cam inceput sa ma dedulcesc la lene: nici nu-l prea mai deschid, darmite sa scriu cate ceva!
    Acuma…, am vazut si am auzit eu multe la viata mea, dar sa fie cineva care sa se ocupe concomitent de albine, iepuri, pasari si pisici, asta n-am crezut sa existe. Deie Domnul sa puteti convietui cu toate, sanatos si fara griji, cat mai multi ani!

  • ninu spune:

    …Recitesc cu placere, chiar cu sporit interes, schita…gri, inspirata de notorietatea savantului. Darwin ramane a fi inepuizabil izvor de noi creatii.

Leave a Reply

Zoom
Zoom in Regular Zoom out
Arhive
Cititori în 2018:
100117