Maruca

Dacă n-ar fi fost dorinţa nestăvilită a lui Dinu de a găsi peşteri noi, n-aş fi trăit momentele acelea tulburătoare!
Aflase el cumva că sub un versant din obcina aia unde văzuserăm o turmă de cerbi acum vreo trei ani s-ar afla o peşteră — mai degrabă un fel de puţ şi, cum decizia de a căuta ceva nou nu era greu de luat, am hotărât plecarea pentru vinerea următoare. Zis şi făcut!

Drumul a trecut pe nesimţite, tot vorbind de una şi de alta. Când n-am mai putut înainta, am lăsat maşina şi am luat-o pe jos, cu rucsacii grei în spate, pe pârâul Petacului, tot întrebând pe rarii localnici întâlniţi dacă au auzit de vreo peşteră prin partea locului. Din păcate, nimeni nu ştia ceva despre aşa ceva. Şi totuşi, oleacă de noroc am avut: chiar când ne opriserăm la o confluenţă a pârâului cu un altul, mai mititel, şi ne întrebam în ce parte s-o luăm, iaca venind de sus un cosaş. Îi zicem noi ce căutăm pe acolo, omul pare că se gândeşte, se miră, apoi ne spune:
– Eu unu’ nu ştiu, n-am auzit, da’ dacă urcaţi pe pârău la deal şi mergeţi o bucată bună, ajungeţi într-o tarniţă şi poate daţi de baba Maruca a lu’ Petrea Uştiuleac — ea poa’ să ştie ceva, că merge prin coclauri de-o viaţă.
– Apăi…, cum „poate” dăm?!, ne mirăm noi. Nu ne poţi îndruma mai bine?
– Ei, aşa, pân-la casuţa ceea-n care stă vă pot eu îndruma, da’ cine ştie dac-o găsiţi?! Că nimenea n-o vede pe unde umblă…, parcă-i din neamul ialelor! Şi chiar pot să vă spun…, dac-o găsiţi şi vă îmbie cu ceva de mâncare, să nu luaţi: întrebaţi ce vreţi şi plecaţi îndată, că nu prea-i lucru curat cu ea, aşa vorbeşte lumea…
– Da’ ce, a mâncat careva şi-a păţit ceva?, am iscodit eu.
– Nu, asta eu unu’ n-am auzit, da’ aşa vorbeşte lumea… Că oricum, nu-i lucru curat!
– Dar de ce?
– Cică-i din ceea parte de munte, nu de pe-aici. A’ ei era oameni sărmani, ş-o vrut s-o mărite cu unu bogat, dinspre Cârlibaba! Da’ fetei nu i-o plăcut, ş-o fugit dup-un cioban de diparte, de dincolo de Chetrosu’ Rodnii, dac-aţi auzit dumnevoastră, un ungurean tumai dinspre Țara Năsăudului… Ei, da’ nu dupa multă vreme, cela o fost chemat la oştire, că cică era război, ş-apoi răpidea s-o auzît c-ar fi murit pe-acolo…  Fătuca — ci să facă singură-ntre străini? S-o tras înapoi, înspre părinţi, da’ iştia n-o mai vrut-o, că-i făcuse de ruşîne, înţălegiţi dumnevoastră… Ş-atuncea, cică s-ar hi urcat sus, pe munte, şi s-ar hi aruncat într-un tău; unii spun c-ar hi murit, alţii —  c-ar hi vazut-o nişte oamini care tăia lemne pe-acolo, ş-o scos-o, mai mult moartă decât vie…
– Ce chestie!, făcu Dinu.
– Aşa e, domnule, continuă omul povestea. Da’ chiar dac-ar hi scapat, eu cred că întreagă la cap nu mai era ea, săraca! O-nceput să rătăcească pe coclauri, ş-aşa o ajuns pe-aicea. Şi cum-necum, s-o luat cu Petrea lu’ Uştiuleac, care era unu’ năpânstoc aşa, cam nivolnic şi cam năuc di felu’ lui, dar avea locul ăsta, în padure. Ş-o muncit amândoi, o dres casa bătrânească ş-or stat pisămne mulţi ani acolo, nimeni n-are habar, ca nu vorbeau cu nimenea, mâncau ce li dădea padurea, ce ştiu eu?! Ei, da’ la o vreme s-o aflat în sat că Petrică o murit, ş-o ramas baba singură, bântuie prin paduri! Iar lumea scorneşte câte-n stele şi vorbeşte, că na, aşă-i lumea…

I-am mulţumit omului, care ne impresionase cu istorisirea lui, şi am pornit zoriţi la drum. De-acuma aveam încă un motiv: voiam s-o cunoaştem şi noi pe ciudata bătrână, să-i aflăm povestea! Tot sporovăind, pe cât ne permiteau urcuşul şi greutăţile din spate, am avansat destul de mult, cât să începem să ne întrebăm dacă n-am ratat sălaşul bătrânei de la care speram, mai ales, să aflăm vreun indiciu care să justifice drumul nostru. Tot la deal, ba prin pădurea presărată cu ace de pin si brad, ba ocolind vechi făgaşe de pâraie create de ploi ori de topirea zăpezilor, ba prin poieni rotunjite pe preluci, am cam pierdut reperele de pe harta turistică pe care-o aveam. În plus, soarele tot coborâse, fără să ne dăm seama, furaţi de drum cum eram, că petele ca de cerneală făcute de nori nu se mai decupau pe verdele pădurilor şi un soi de abur părea că se întinde jos, în partea de unde veneam.
– Eu zic să căutăm o apă, un izvor şi un loc bun unde să punem cortul, am spus. Iar mâine, om hotărî cât mai mergem la deal, ori dacă ne întoarcem să mai căutăm informaţii.
– Aşa e. Să mai mergem pân-la moţoţoiul ala şi acolo să găsim un loc, a zis Dinu, arătând spre culmea ce ne stătea în faţă.
Părea aproape, dar destul de repede ne-am dat seama că ne despărţea încă o spintecătură acoperită cu brădet.
– Hai dincolo de vale, arătă Dinu spre un loc pe coasta din faţă, în care copacii păreau mai rari, poate că acolo-i bine de făcut popas.
Am încuviinţat tăcut şi am pornit. Dar cu cât avansam, luminişul acela părea mai departe, iar seara cădea parcă mai repede: într-un colţ de cer, deja se ivise luna, ca un ban alburiu! Abia după ce am mai trecut un clin, aburcându-ne îndârjiţi unul după celălalt, am avut în faţă o privelişte nesperată: o poiană în pantă uşoară, pe care o rază uitată de soare o lumina blând, înconjurată de molizi imenşi, tăcuţi, pe sub care adiau umbre misterioase, iar în partea de sus — o căscioară minusculă, din lemn, cu şindrila acoperită de muşchi, veche de când lumea!
– Oare ăsta o fi palatul babei Maruca?, am întrebat.
Obosit pesemne şi cam fără chef, Dinu n-a răspuns. A luat-o iute la vale şi oleacă oblic, spre închipuirea aia de bârne. Fără să mai insist, m-am luat după el. Curând, am ajuns la căsuţa care părea părăsită, tăcută şi nepăsătoare ca pădurea însăşi. După ce-i dădu ocol, Dinu hotărî:
– Dom’le, asta casă de pitici, nu de om! Uită-te la ferestrele astea de juma’ de metru, la uşa aia tot atât de îngustă — cred că nici n-aş putea intra pe-acolo! Da’ mi-aş întinde sacul de dormit aici, şi arătă cerdacul care părea să aibă măcar lăţimea umerilor săi.
Acuma… e drept, Dinu-i o cruce de bărbat, înalt tare şi lat ca dulapul, falnic ca steagul, cum ziceam noi, dar eu, cu-n cap mai jos şi mai… îngust, n-aş refuza să intru ca să dorm ca lumea. Asta, dacă m-ar invita cineva, că nu se vede nimic, nu se simte nici o mişcare! Scoborâserăm rucsacii grei din spate şi încercam să hotărâm ce-i de făcut, când dintre molizii de la deal de casă se auzi o voce subţirică:
– Bună sara, domnilor dragă! Da ce faceţi, aţi ajuns?
Uşuraţi, ne-am întors spre proprietara vocii:
– Săru’ mâna, bunico, iaca, am ajuns şi noi şi ne gândeam un’ să înnoptăm… Da’ de unde ştiai că venim?!
– Apoi v-am văzut de departe, ştiam eu c-a s-ajungeţi aici, zise ea apropiindu-se.

Dacă n-ar fi fost bine aplecată de spate, ai fi zis că-i o fetişcană, mărunţică şi subţirică de tot cum era, ca o aşchie. Dar catrinţa bine strânsă, lungă până la o palmă de opincile bine-nnodate peste ciorapii de lână, un fel de ie neagră, ilicul cu margini de blană de miel, tot închis la culoare, şi broboada neagră arătau că e o femeie în vârstă, de la munte. Avea faţa negricioasă, smochinită şi un ochi parcă oleacă închis, însă celălalt scruta aprig, ca ultimul tăciune rămas scânteind în vatră.
– V-a hi foame, aşă-i?, întrebă ea. Iaca, şi arătă spre legătura pe care-o purta, am gasât pi drum o roată di  nicoreţi, asta… ciuperci, ca sî mă-nţelegeţi, şi-i face baba numaidecât, numa’ să aprind oleac’ di foc…
– Mamaie, da’ vreo două ouă n-ar merge?, întrebă Dinu, omul în stare să se descurce în orice împrejurare şi să se simtă în largul lui în preajma oricui. Iaca, am în rucsac, şi desfăcând iute legăturile, scose cutia în care le împachetase cu grijă.
Eu însă aveam nişte dubii. Legate nu de sfatul omului care ne îndrumase, cum că să refuzăm mâncarea babei Maruca (ea era, nu aveam nici o îndoială), ci de ciupercile culese de ea: „nicoreţi”?! Cine ştie ce-or fi alea!
– Apăi să nu vă hie teamă, că eu îi mănânc de-o viaţă şi n-am nica, păru ea a se hlizi când am întrebat. Ia, îs nişte ciuperci care cresc aşa, în roate, li mai zâci lumea „hora ielilor”, da-s tare bune di mâncare…
Şi s-a făcut nevăzută în jucăria ei de casă. Cât ai clipi, un fum uşor s-a răspândit peste vale, zgomotele arătau că cina noastră se face, iar un miros plăcut mă făcu să uit de orice temeri. Curios, m-am strecurat şi eu în urma ei, să văd ce face. Am pătruns în tinda casei, un fel de culoar îngust şi întunecos care despărţea — după cum o dovedea uşile parcă şi mai mici decât cea de la intrare – două cămăruţe, câte una de fiecare parte. Fundul holului era ocupat în întregime de o sobă, care părea astfel imensă (ca să poată încălzi ambele camere, am priceput eu imediat). În faţa ei, luminată de focul zdravăn şi desenând astfel umbre caraghioase pe pereţi aşa cum mânuia iute sculele sale de bucătărie, tanti Maruca părea o vrăjitoare.
Cu greu, pieziş, am izbutit să pătrund în cămăruţa din dreapta, dar aici era de-adreptul întuneric. Mirosea plăcut, a ierburi, a brad, a flori neştiute, a fructe proaspte, a… „Iaca, am adus oleacă de lumină“, auzii vocea babei în spatele meu, în clipa în care umbra mea creştea brusc pe perete: intrase fără să aud vreun zgomot, purtând o lampă veche, de miner, care lumina suprinzător de bine. „Aicea nu prea găsim gaz, aşa că una de asta-i mai bună — nici nu miroase, ţine mai mult…”, înfiripă o explicaţie făptura ce părea plutind în întuneric, adunată cum era în jurul stropului acela de lumină. Am dat din cap a înţelegere, în timp ce ea agăţă lampa într-un cui anume pregătit la capul patului şi se furişă iar prin ideea aia de uşă, grăbită de trebile sale care nu acceptau întârziere.
Am privit în jur: un pat larg, acoperit cu o cergă vărgată, o pernă mare, incredibil de albă, cu margini de dantelă, o măsuţă în dreptul ferestruicii întruchipate de două mici perdeluţe tot cu dantelă pe părţi, două scaune…, asta era toată zestrea cămăruţei. A, pe jos se zăreau nişte ţoale cam uzate, întinse cu grijă, iar pe peretele din fund – nişte farfurii de care erau agăţate câteva plante uscate, parcă busuioc, dar se vedeau şi nişte sânziene, străjuite de frumoase ştergare. În rest, două icoane, iar lângă fereastră, o ramă modestă, din lemn vopsit cu verde, încadra o mică fotografie. M-am apropiat: din poza veche şi prost făcută, de culoarea tutunului, îmi zâmbea timid o fetişcană nu prea înaltă, stând „treisferturi”, îmbrăcată cu fotă, ie albă încreţită la gât şi opincuţe, ţinând pe braţ o bundiţă. Am luat-o din cui şi m-am dus sub bumbul de lumină, să văd mai bine. Chiar aşa, stând într-o postură artificială, părea frumuşică: o zvârlugă subţire, cu o şuviţă ieşită şăgalnic de sub broboada albă de bumbac, cât să poată susţine o floricică — probabil roşie, m-am gândit, şi cu pieptul căutându-şi loc prin cămaşa de in, dovadă că se pregătea să iasă din vremea copilăriei. Era Maruca, fără îndoială, în ipostaza ei de acum mulţi ani în urmă!
Am pus cu grijă poza la loc şi m-am întors în tindă, unde bătrâna mesteca de zor într-un ceaun imens.
– Matale eşti în poza aia?
Baba Maruca se opri brusc din mestecat, mâinile negre se strânseră pe melesteu, apoi zise încet:
– Eu. Îi făcută demult tare, la Câmpulung, într-o vară…, n-avem nici şaisprizăci ani…, o copchilă… Vezi ‘mneata, timpu-i pentru om cumu-s carii pentru brazii iştia: îi vezi tineri şi băţoşi, dar îs roşi mereu şi mereu pe dinăuntru… Trece vară, trece iarnă, ei tot verzi, nu ştii cât i-a ros… Şi odată cad… şi vin alţii, şi cu ei alţi cari…, şi tot aşa! Nimic pe lume nu scapă de timp, da’ cu omu-i mai rău, că el are suflet…, şi sufletu’ nu-mbătrâneşte…
Şi începu să mestece şi mai abitir, parcă mai încordată, arătându-mi că n-are chef de vorbă. Tăcut, m-am strecurat oarecum nedumerit afară, lângă Dinu, admirând amândoi cerul tot mai întunecat, care începea să sclipească din stele. Păsări negre zburau zvâcnit prin împrejurimi, scoţând mici ţipete ascuţite de chemare la culcare pentru cele mai tinere. Luna, care căpătase putere, decupa vag împrejmuirile zimţuite de brazi. Curând, avea să se ridice de după o culme, luminând feeric poiana şi făcând greierii să răcnească frenetic.

Ei, dar iat-o şi pe vremelnica noastră gazdă că se strecură prin uşa ca o crăpătură purtând pe un fund de lemn o mămăligă enormă, urmată imediat de o tigaie (şi ea mai mare decât mă aşteptam) în care ciupercile, bine tăvălite în ouă, sfârâiau aprig. Ne-am aşezat de-alungul cerdacului, fiecare cu farfuria în mână, iar masa, deloc frugală, a fost una de neuitat!
– Mamaie, de când sunt pe lume n-am mâncat ceva mai bun!, declară Dinu zâmbind nătâng a satisfacţie şi aprinzându-şi o ţigară.
Faţa babei Sofia păru a se încreţi a râs şi dădu din mână: „De, ce-a dat Domnul să am la îndemână!”. Apoi, zorită deodată, se ridică: „De-amu gata, la hodină. ‘Mneta – arătă spre mine, în camera pe care-o ştii, iar ‘mneta – indică spre Dinu, pe ceardac, cum ţi-a fost voia. Vise bune să vă deie Domnul”. Şi învârtindu-se iute, se topi în cadrul întunecos al uşii, lăsându-ne cu stelele şi gândurile noastre.

– Domle, zise la o vreme Dinu, de unde naiba ştie ea că voiam să dorm pe cerdac?!
Am ridicat din umeri a neştiinţă. Îmi simţeam capul îngreunat de o plăcută oboseală, iar stelele-mi păreau o plapumă călduţă ce sta să mă învăluie într-o toropeală legănată de cântecele greierilor.
– Eu plec la culcare, m-am hotărât!
– Să ştii că şi mie mi-e somn de nu mai pot, atâta drum m-a ajuns, încuviinţă Dinu, întinzându-se după rucsacul de care era legat sacul de dormit.
N-am mai aşteptat să-l scoată, ca să văd cum îşi amenajează culcuşul. Mi-am adunat umerii şi m-am strecurat în căscioară: lumina slabă venind dinspre uşa din dreapta, întredeschisă, mi-a arătat drumul spre patul care mă aştepta. M-am dezbrăcat iute şi, brusc înfrigurat, am suflat în sâmburele de lumină, apoi m-am strecurat sub poclada aspră, bucurându-mă de răcoarea aşternutului ce mirosea a câmp după ploaie.

…Nu ştiu când am adormit, ori măcar dacă am adormit, fiindcă-mi părea că stau treaz, înconjurat maru11de căldura minunată a unui soare pe care nu-l vedeam, la poalele unui brad enorm prin care lumina răzbătea mocnit. În faţă, se făcea că luceşte stins apa subtil vălurită a unui lac, din care, la un moment dat, în dulcea amorţeală a somnului, mi s-a părut că se înalţă ceva ca două braţe subţiri şi albe. Mirosul vag de câmpie cu flori ce mă învăluia a devenit şi mai puternic, şi am simţit, parcă aievea, cum mă cuprind şi mă trag spre afund braţele acelea care păreau să mă pipăie, cercetându-mă cu de-amănuntul. Un fior nedesluşit m-a cuprins şi pesemne am gemut în noapte, aşteptându-le îmbrăţişarea şi cufundându-mă, încet, în umbra ei. O clipă, m-am luptat să mă trezesc din somnul adânc, să desluşesc unde mă aflu şi ce întâmplă, dar m-am simţit neputincios şi, cu un frison, m-am lăsat în voia acelor braţe ce pasă-mi-te ştiau să mă legene ocrotitor. Părea să se audă abia îngânând un fel de susur liniştitor care pe de-o parte îndemna la somn, iar pe de alta ]mi trezea simţurile, căci un soi de zbucium se trezea treptat în mine, laolaltă cu un fel de fierbinţeală necunoscută dar copleşitoare şi plăcută, ce mă cutremura repetat.
„Ce vis ciudat!” – mi-am amintit apoi că mi-a trecut prin minte, dar n-am apucat să-mi dau seama despre ce e vorba, şi nici  mai târziu n-am avut curaj să desluşesc. Am avut impresia că mă cuprind cu tot mai multă putere braţele acelea subţiri, ca nişte fuioare albe ce ieşeau dintr-o apă misterioasă pe care-o simţeam dintr-odată fierbinte şi-n care îmi plăcea să mă cufund. Doream să mă lupt, dar nu ca să scap, ci ca să le cuprind cu patimă şi să le simt mai aproape, tot mai aproape. Simţeam cum mă frământ căutând parcă ceva, că respir tot mai precipitat, încercând să mă înalţ, să scot capul din apa aceea fierbinte în care mă cufundam. Treptat, ceva aproape dureros a început să crească nestăvilit şi deodată m-a străbătut ceva ca o sârmă lungă şi fierbinte pe care cineva ar fi vrut s-o scoată din mine, iar eu nu mă pot opune deloc! Şi, după un fel de luptă nedesluşită, brusc simt că am reuşit, cu un ultim, patetic, nestăvilit şi parcă disperat efort de a sădi ceva în lutul altei lumi. O imensă greutate părea să se ridice deasupra mea. M-a părăsit şi treptat, treptat, m-am simţit uşurat, pe deplin liniştit şi recunoscător, mulţumit că am izbutit…

…Atât mi-am putut aminti mai târziu, stând eu şi meditând asupra acelei nopţi ciudate petrecute în căscioara veche a babei Maruca. Mi-au mai venit, cu timpul, şi alte gânduri, dar de fiecare dată am scuturat hotărât din cap şi le-am alungat – de nepotrivite ce erau. Iar cu amicul meu n-am mai vorbit despre acel episod de drumeţie decât rar, când îşi mai amintea el de faimoasa cină cu nicoreţi fripţi!

Nu ştiu ce m-a trezit – ciripitul tot mai insistent al păsărelelor, ori vocea lui Dinu, care se auzea ba mai clar, ba mai înfundat, de parcă ar fi fost purtată de valurile unei ape ce spăla ţărmul, dovadă că omul se mişca, poate tot căutând ceva. „Băi, uite-a’ naibii băbuţa, a plecat fără să simt şi n-am apucat s-o-ntreb de peşteră!”, apucai eu să disting din spusele lui.
Am coborât din pat, căutând ceva de îmbrăcat şi mirându-mă cum am putut să dorm fără nimic pe mine! Am terminat iute şi, înainte de a ieşi, m-am mai oprit o clipă, ca să netezesc cearşaful şi sa întind frumos velinţa. Şi am simţit că ameţesc: la căpătâi erau două fire de sânziene încă proaspete, care pentru o clipă mi-au părut a fi, aşa cum erau vag desenate pe faţa alburie a pernei, braţele ridicate ale unei fete ieşind molatic din apa fără nici o cută a unui tău ascuns în vreun ungher de munte.

Mi-am strâns umerii, înfiorat de aerul tare al dimineţii, şi am ieşit afară, unde lumina crudă a dimineţii arăta poiana aşa cum era ea, parcă mai mică şi fără nimic misterios.

Maruca 100.00% voturi 5 stele

2 Responses to “Maruca”

  • ninu spune:

    …Tulburatoare si fascinanta imaginatie, inspirata de misterele muntelui si codrilor. Acolo, in mijlocul naturii neprihanite definitiv, inca, se vor naste alte si alte noi legende. Aproape toate avandu-l ca subiect central pe bietul om, cu idealurile lui mai mult neimplinite din cauza farselor care-i insotesc destinul.
    Autorul prozei scurte are – se vede de la oarecare distanta – afinitati consistente cu muntele si ale lui necunoscute… pentru profani.

  • Ioan Corbu Delahraina spune:

    Eu am amintiri de la bunica cu fete de perna cu margini dantelate foarte mestesugit lucrate, si era o tehnica… pe mijlocul pernei se „rareau” firele de batatura si se faceau niste „ochiuri” din urzeala si iesea ceva foarte sic, cu motive florale… Mai tin minte un cortel de soare (umbreluta), un guler de astrahan ros de molii si un port-feu… oare am scris bine?,… cu clik-clac… Si toate acestea intr-o casuta pe care eu nu am apucat-o, cu odaia de intrare, doua camarute stinga dreapta si un chiler in spate,… iar acoperisul din paie… Si ca sa fie eficient si sa nu ploua in interior, se facea foarte tuguiat. Iar in satul asta de razasi…, nu spun care…, poreclit „Picior de Paris”, cine era mai… de neam si mai instarit mai impartea una din camere si isi facea si un iatac, care dadea in chiler printr-o usa mai micuta. In fine… laude autorului atent la orice detaliu din casa babei Maruca… si sa fie convins ca produsul imaginatiei domniei sale este absolut autentic!
    ******************************************
    Asa este, domnule draga, am si eu amintiri asemanatoare – altminteri, la cat timp am rascolit muntii si coclaurile inconjuratoare, era si greu sa nu retin cate ceva! Dar cuvantul “chiler”, azi iesit din uz si pe care noi il pronuntam “cheler”, mi-a amintit de cascioara pe care bunicii mei paterni o aveau pe malul unei balti, nu departe de oras; doar ca era acoperita, fireste, cu stuf gros, in care-si faceau cuib vrabiile (am si descris-o oleaca, in insailarea denumita “Balta”, tot de la capitolul “Furoshiki”, scrisa pe timpul cand ma tot inghionteau unii de la o revista de proza speculativa!). Si tot de atunci imi amintesc bine si de perne cu modele ca cele descrise, de gulere de astrahan, de sosoni cu fete negre de postav si de alte lucruri vechi… care parca nici n-au fost. Ehei, ce vremuri frumoase erau pe cand haladuiam eu pe-acolo…, cand singurii nori care-mi umbreau fruntea erau cei care se adunau vara peste povarnisurile acoperite cu vii si care slobozeau ploi repezi si tunete adanci, care ma infiorau, de trebuia bunica sa ma aseze pe prag, sa rosteasca un descantec si… sa-mi dea iute dulceata de visine amare, ca sa nu raman – Doamne fereste! – cu ceva urmari de la sperietura!…

Leave a Reply

Zoom
Zoom in Regular Zoom out
Arhive
Cititori în 2018:
100116