Moştenirea

ceasul-1Un ceasornicar avea un fiu pe care, pe măsură ce a crescut, l-a adus pe lângă el, să înveţe meserie, să aibă şi el un rost în viaţă. Într-o seară, după ce trecuseră destui ani şi băiatul începuse să priceapă despre ce e vorba în această pretenţioasă îndeletnicire, omul i-a arătat o veche pendulă ce stătea într-un colţ şi i-a spus:
− Fiule, ceasul ăsta îl am de la tatăl meu, mi l-a dat odată când eram cam de vârsta ta, ca să-l repar, dar n-am avut niciodată timp s-o fac. Nu mai ştiu exact ce-i lipseşte, dar din câte am apucat să-l studiez, reparaţia e dificilă. Ţi-l dau ţie acum, poate că o să izbuteşti tu să faci ce n-am putut eu!
− Bine tată, zise fiul, n-ai grijă, o să-l repar eu. Dar nu chiar acum, că am alte treburi.
− Aşa să faci, a zis tatăl. Şi din ziua aceea nu l-a mai întrebat nimic.
Fiul a mutat pendula în colţul de atelier care îi revenea, şi fiecare şi-a văzut de treaba lui în continuare. Şi timpul a trecut…

Fiul, ajuns de-acum un tânăr falnic, în putere, era tot mai căutat de oameni ca să le repare ceasurile, în vreme ce tatăl lucra tot mai puţin. Ba chiar, după ce s-a gârbovit şi mâinile au cam început să-i tremure, a lăsat toată treaba pe umerii lui. Iar într-o iarnă s-a îmbolnăvit şi, după ce a zăcut o vreme, a murit.
Şi timpul a trecut…
Băiatul, care între timp ajunsese om în toată firea, se însurase şi avea deja un fiu căruia – după cum spunea oricui stătea să-l asculte – voia să-i lase, la rândul lui, ceasornicăria. Era un om ocupat, grijile atelierului, dar şi ale casei îl făcuseră cam aspru şi tăcut. Dar era foarte atent să repare ceasurile la timp, aşa cum promitea fiecărui client, dar şi să le dreagă  cât mai bine, astfel ca nimeni să nu se plângă şi reputaţia lui să sporească mereu.
Şi timpul a trecut…

Şi-a mărit atelierul, ajunsese un om cunoscut şi respectat în oraşul lui, mulţi îl lăudau pentru atenţia şi priceperea cu care-şi făcea treaba, destui îl şi invidiau. Dar într-o seară, când s-a privit întâmplător în oglindă, mai să nu se recunoască: de acolo îl privea un om cu faţa brăzdată, cu şuviţe albe în puţinul păr rămas. În noaptea aceea n-a putut să doarmă! S-a tot gândit la ce-a izbutit să facă şi să adune în viaţă, la familie, la părinţi… Şi dintr-o dată, şi-a amintit de ceasul acela vechi, pe care i-l lăsase tatăl lui ca să-l repare şi la care nu se mai gândise de ani întregi! N-a mai abut răbdare: s-a îmbrăcat în grabă şi a plecat la atelier.
Ajuns acolo, a căutat înfrigurat într-o cămăruţă din spate, unde avea tot felul de mărunţişuri pe care nu se îndura să le arunce, şi a găsit ceasul. Alături, într-o cutie, se aflau câteva rotiţe despre care credea că s-ar potrivi, pe care le adunase cu mulţi ani în urmă, şi vreo două piese noi, confecţionate cu mare grijă după ce studiase niţel şi credea că cele originale trebuiau înlocuite. Ba chiar găsi şi nişte bucăţi de lemn preţios, pe care le procurase demult, cu gândul să repare pereţii vechii pendule. Omul le cără pe toate pe masa lui de lucru – după ce măturase cu mâna mai tot ce se afla pe acolo, şi se aşeză gârbovit pe scaunul în care stătuse şi tatăl lui. Îşi puse la ochi, cu un gest obişnuit, vechea sa lupă, şi începu să cerceteze cu mare atenţie mecanismul delicat al ceasului necunoscut. Îşi dădu seama că aşa ceva nu mai văzuse, cu toată experienţa lui de-o viaţă, şi începu să se gândească ce soluţii ar putea folosi, lăsându-se cu timpul complet absorbit de treaba sa.

… Târziu, a doua zi, îl dezmetici o bătaie insistentă în uşă: era fiul lui, pe care de câtva timp îl adusese la atelier, să înveţe şi el meserie:
− Ce faci, tată, mi-ai promis că venim împreună şi ai plecat mai devreme, fără mine!
Bătrânul nu răspunse. Îl luă de mână şi-l duse la masa de lucru:
− Băiete, ceasul ăsta îl am de la tatăl meu – bunicul tău. Mi l-a dat odată, când eram cam de vârsta ta, ca să-l repar, dar n-am avut niciodată timp s-o fac. Nu ştiu exact ce-i lipseşte, dar din câte am apucat să-mi dau seama, reparaţia e dificilă. Ţi-l dau ţie acum, poate că o să izbuteşti tu să faci ce n-am putut eu. Să ai neapărat tu grijă de asta, auzi?
− Bine tată, zise fiul, n-ai teamă, o să mă ocup eu. Dar mai încolo, că acum am alte treburi.

Bătrânul a oftat şi din ziua aceea n-a mai zis nimic. Iar într-o iarnă s-a îmbolnăvit şi, după ce a zăcut o vreme, a murit.
Şi timpul a trecut…

Moştenirea 100.00% voturi 5 stele

One Response to “Moştenirea”

  • Ioan Corbu Delahraina spune:

    Aoleu, dom’sef, asta-i „scara matei” blestemata, niciodata nu ai timp sa le faci pe toate si mai rau… uneori le uiti pe cele de suflet! Ca asta e cursul, cand esti tanar esti nestiutor, iar cand esti stiutor te trezesti uitandu-te in oglinda, cu fata brazdata si parul rar si canepiu!

Leave a Reply

Zoom
Zoom in Regular Zoom out
Arhive
Cititori în 2018:
117774